Nici empatia asta nu e chiar pentru toată lumea

Aș vrea să încep prin a spune că am stat foarte mult să mă gândesc dacă e bine să scriu postul ăsta. Nu pentru cititori, ci pentru mine și nervii mei. Pentru că nu știu cât chef o să am de discuțiile de după. Așadar, vreau să vă avertizez încă de pe acum că în rândurile următoare o să arunc cu căcat în oameni și că nu urmează să citiți unul din articolele alea care vă fac să zâmbiți sau să râdeți, cum poate v-am obișnuit până acum. Aia e…

În general, sunt o fire empatică. Uneori chiar prea empatică până și pentru gustul meu. Aia e, asta suntem și cu asta defilăm, iar alta mama sigur nu mai face. Prea empatică în sensul în care dacă unul din super eroii mei e supărat, simt nevoia să fac orice îmi stă în puteri ca să îi treacă supărarea. Pot oricând să devin paiața cuiva care mi-e drag, doar ca să îi smulg un zâmbet într-un moment de căcat. Pe de altă parte, pot și să stau și să plângem cap în cap, dacă de asta e nevoie în momentul respectiv. Mă mulez pe preferințele lor, pentru că asta îmi aduce mie mulțumire. În mod uimitor și, poate pentru unii din voi, inexplicabil, nu cer niciodată același lucru la schimb. Nu zic că strică și că nu îl accept cu drag dacă vine înspre mine. Dar pentru că pot fi propria mea paiață, pentru că știu că dacă ceva doare, cu siguranță o să și treacă și pentru că, în general, sunt o fire veselă, care înțelege că trebuie să ne fie și rău, ca să prețuim cu adevărat momentele în care ne e bine, nu remontarea e ce aștept de la super eroii mei. De la ei aștept altele, dar pe astea e bine să le știe doar ei.

Unul din lucrurile de care mi-e cel mai scârbă, silă, greață, lehamite, cum vreți voi să numiți sentimentul ăla de stomac strâns și furie, pe care normele sociale și rațiunea te obligă să îl reprimi, sau măcar temperezi, e empatia simulată. Empatia aia pe care, de fapt, tu nu prea o simți, dar pentru că găsești un context în care ți se pare că să fii supărat sau trist e gen cool sau gen trendy sau orice alt cuvânt folosit de influencerii cu 2 clase mai mult ca trenul. Empatia aia de care tu nu ești neapărat capabil și pe care, de fapt, nici nu îți dorești neapărat să o simți. Dar pentru că poți să postezi 2-3 poze pe facebook și să dai share la un post scris de un om care chiar suferă în momentul dat, prinzi și profiți ocazia de a arăta lumii cât de sensibil ești tu, în străfundurile tale. Același lucru se aplică și în cazul tristeții. Și să simulezi tristețea și suferința mi se pare unul din cele mai mârșave lucruri pe care îl poate face cineva. Să te prefaci că ești trist în timp ce te gândești dacă ți-ai călcat cămașa aia bună, dacă o să mănânci avocado sau prune bio la micul dejun sau dacă ăla de la etajul 5 o să te remarce într-una din zilele astea mi se pare că denotă faptul că ești un om de căcat. Dar, ce noroc cu 30 octombrie, că vi s-a mai dat o șansă să ne arătați voi cum sunteți triști și supărați și cum suferiți. Pe facebook, că altfel erați mai mult decât bine.

N-o să vă zic pe cine am pierdut și pe cine era să pierd în Colectiv, pentru că nu are sens și pentru că nu despre asta e postul ăsta. Ce vreau să vă spun este că, eu începând cu 30 octombrie, am câteva zile în care nu sunt cum sunt în restul zilelor. La fel mi se întâmplă și pe 6 septembrie și pe 14 noiembrie. Nu e nimic greșit, nu e nimic în neregulă, pentru că am învățat că e normal să suferi, e normal să plângi și e normal să simți furie și frustrare atunci când te simți nedreptățit. Niciodată în perioadele astea nu am simțit nevoia să mă afișez plângând în lumea reală sau virtuală. Niciodată nu am simțit nevoia să mă dau cu curul de pământ și să urlu la lună, bineînțeles, cu public numeros în jur, pentru că mă simt eu de căcat. Dar știți ce? Eu și oricine altcineva care a suferit pe bune începând cu 30 octombrie 2015, spre deosebire de voi, triștii de fațadă, am avea dreptul să o facem. Oamenii care au fost în Colectiv, spre deosebire de voi, empaticii falși, sunt perfect îndreptățiți să o facă. De miliarde de ori mai mult decât voi, oamenii care pe 30 octombrie vă puneți poze negre pe facebook în timp ce dați love la încă un post al lui Capatos, sunt îndreptățiți să o facă. Și totuși, jur că nu am văzut vreunul din ei făcând-o. Care o fi oare, explicația?

Am fost zilele trecute la Colectiv. Miercuri, după terapie, adică pe la 8 și un sfert, am ajuns acolo. Cred că erau mai mulți cameramani decât oameni. Căcat, ploua și era frig. Doar nu ne putem uda adidașii ăia buni doar ca să mergem să aprindem o lumânare pentru ăia pe care îi plângem pe facebook sau instagram. E suficient, ne-am schimbat poza de profil, ne punem să dormim liniștiți, pentru că a doua zi oricum e Halloween-ul și trebuie să mergem la petrecere. Ieri nu mai era nimeni la Colectiv. Atât a ținut durerea voastră. 24 de ore și nici alea întregi. Pozele de profil au revenit la normal, postările au revenit tot despre „heeeeey, tzine vrea s-ă meargă în Gaia disear-ă? Am io masă”, iar oamenii care se pozau plângând miercuri, joi se pozau mascați. #lovemylife. Mai du-te-n…

Nu vreau să înțelegeți că îmi doresc să fiți triști cu adevărat. Cu atât mai puțin că vreau ca toată lumea să fie tristă. Tristețea și suferința sunt despre fiecare în parte și trebuie gestionate și trăite onest de fiecare în parte. Tot ce vreau e ca voi să fiți exact așa cum sunteți și să îi lăsați pe cei care suferă, cu adevărat, să o facă fără să fie sufocați de tâmpeniile voastre. Fiți veseli, fiți zâmbitori, bucurați-vă de frunzele căzute sau înjurați ploaia și frigul. Gândiți-vă la ce ați făcut astă vară, la ce aveți de făcut mâine sau la cum să faceți să ajungeți și la sală și în mall, la ce vreți voi. Dar opriți-vă din șarada asta înfiorătoare, de prost-gust și, în fond și la urma urmei, fără nici un fel de noimă. Nu mai fiți corbi și nu mai fiți nemernici. Și, dacă tot vreți să demonstrați ceva, încercați să nu vă mai duceți în toate junghiurile de cluburi care stau să cadă și care funcționează în continuare cu toate că nu ar trebui nici măcar să li se mai deschidă ușa. Încetați să încurajați existența tuturor beciurilor care funcționează în regim de club și tuturor ghenelor pe care scrie „bar”. Sunt puține locuri în București în care sunteți în siguranță, dar sunt mișto tare. Încurajați-le pe alea. Cheltuiți-vă banii acolo. Lăsați să se aleagă praful de restul. Asta dacă tot vreți să faceți ceva. Dacă nu, pozați-vă în Club A în continuare. #lovemylife.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s