2 ani de când la etajul 1 nu mai locuiește nimeni

Cam de când aveam un an și până la 22 am trăit la etajul 1 al unei case construită în 1932 și care, datorită încăpățânării și vehemenței membrilor familiei mele nu a fost dărămată sau vândută nici până în ziua de azi. Și nici nu va fi vreodată, cel puțin cât exist eu pe planetă. Casa de care vă povestesc a trecut prin multe schimbări pe parcursul anilor. A fost reconsolidată, zugrăvită, văruită și izolată termic și fonic. A trecut de la sobe de teracotă la centrală, a trecut de la geamuri cu tâmplărie de lemn la geamuri termopan, de la perdele la jaluzele și de la un copil care aleargă dezbrăcat țipând la ta’su să „îl ia ca pe lopată” la o domnișoară care își asortează accesoriile înainte să plece la birou. Singurul lucru constant din 1990 până în 2011 al acestei case au fost 2 dintre locuitorii ei: eu și bunica mea.

Bunica mea, atunci când eram copil, îmi spăla scutecele. Cel puțin așa mi s-a povestit. Îmi dădea de mâncare și îmi tăia mereu tacticos carnea în bucățele, mai puțin când venea tata acasă să mănânce de prânz, pentru că el și-a dorit mereu să mă obișnuiesc să mă descurc singură. Bunica mea îmi citea dintr-0 carte imensă povești de Frații Grimm înainte să adorm și tot ea mă lua în brațe atunci când nu puteam să dorm. Ea stătea cu mine când eram bolnavă și avea grijă să îmi dea medicamentele, ea mi-a pus vată cu ulei cald la 3 dimineața în ureche când am făcut o otită oribilă și ea îmi număra picăturile de Ambroxol atunci când răceam și trebuia să iau medicamente. Când eram copil, bunica mea ieșea cu mine în curte iarna și mă lăsa să arunc cu bulgări în ea. Când am avut prima interacțiune reală cu moartea, adică atunci când am găsit unul din câinii noștri călcat de mașină în fața porții, am țipat și am fugit sus să o iau în brațe. Și am plâns cu lacrimi amare, de spaimă și de tristețe, iar ea nu zicea nimic, ci mă lăsa să îmi simt durerea. Și ăsta a fost unul din cele mai bune lucruri pe care le-a făcut, pentru că atunci mi-am dat seama că viața nu e făcută doar din cretă colorată și curcubee. Uneori te și lovește peste genunchi ca o nemernică, lăsându-ți ca singură alternativă să simți durerea aia, să aștepți să treacă și să pornești din nou la drum. Când eram copil, mă ajuta la teme și mă lăsa să fac o singură pauză, ca să mă uit la Sailor Moon.

Bunica mea, atunci când eram adolescentă, îmi spăla hainele. Îmi spăla tricourile negre imprimate cu albumele celor de la Iron Maiden care o înnebuneau pe mama și blugii largi pentru care aș fi dat toate fustele din lume. Îmi spunea povești seara, în bucătărie, în timp ce dezlega integrame despre cât de săracă era familia ei, cum a fost pentru ea perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cum a ajuns să se mărite cu bunicul meu și, în general, despre viață. Îmi mai povestea și despre cum juca volei de performanță și cât de mult îi plăcea să călătorească. Despre cum a strecurat sub haine un cub rubik atunci când a fost în Rusia, pentru că altfel nu ar fi putut să treacă granița cu el. Când eram adolescentă mă certam des și foarte urât cu bunica mea. Îi trânteam uși în față, țipam amândouă, ea încerca să mă pedepsească, eu îi spuneam că doar mama mă poate pedepsi. După aia mă pedepsea mama. Și pentru motivul de la care pornise cearta și pentru că am fost obraznică și rea cu bunică-mea. În perioada aia, bunica mea mi-a suportat toate etapele adolescenței și m-a văzut plângând după băieți pe care acum nici nu mai știu cum îi cheamă. Și chiar dacă îi ziceam că nu plâng și să mă lase în pace, ea știa că plâng și că trebuie să mă lase în pace.

Când am devenit adult, ea plângea când îmi citea textele pe care le scriam pe blog-ul meu de atunci. Nu erau cine știe ce, dar pentru ea erau un motiv de mândrie. Ce frumos scrie nepoata ei, ce om frumos a ajuns și câtă dragoste are un suflet, chiar dacă nu prea știe cum să o arate. Chiar și când deja începusem să lucrez, în fiecare dimineață se trezea înaintea mea ca să am micul – dejun gata când mă dau jos din pat. Ouă ochiuri și cafea. Și mereu haine curate în dulap. Când am devenit adult, nici unul din adulții mai mari din casă nu adormeau până mă întorceam din ieșirile mele. Tot atunci le-am oferit șocuri peste șocuri, unul dintre ele fiind faptul că în anul 3 de jurnalism m-am decis să abandonez și să mă apuc de altă facultate. A fost greu pentru ei, dar bine pentru mine și cred că asta i-a făcut să depășească mai ușor dezamăgirea pe care au simțit-o atunci. Când am luat licența, deja bunica mea nu mai știa cum să se bucure de asta. Nu mai știa exact nici dacă am luat licența sau încă învăț pentru ea. Țin minte că mereu când veneam în vizită mă întreba când mă mărit și îmi spunea că pe ea asta ar liniști-o și s-ar putea duce liniștită, știind că sunt „așezată la casa mea”, iar eu o repezeam mereu spunându-i că sunt așezată la casa mea și că nu o să las niciodată un bărbat să îmi valideze existența. Cum aș putea oare să las să se întâmple așa ceva după ce am auzit povestea vieții ei de atâtea și atâtea ori?

Pe 6 septembrie 2017, cam în jurul prânzului, m-a sunat mama să îmi spună că bunica mea s-a dus. Ultima dată o văzusem cu 2 seri înainte, când o imploram cu un nod în gât să mănânce ceva, orice. Nu a vrut. Și chiar dacă ceva în capul meu îmi zicea că nu are cum să se ducă și că o să se facă bine, știam ce urma să se întâmple. Pe 6 septembrie 2017 am stat în casă uitându-mă la un perete pe care scrie „Dream. The future belongs to those who believe in their dreams” de pe vremea când era mama bolnavă. În ziua aia mi-au fost alături o mână de oameni. De la unii mă așteptam să fie alături de mine, de la alții sub nici o formă. Pe 6 septembrie 2017 nu ai mei, nu eu, ci alți oameni absolutamente minunați s-au ocupat ca bunică-mea să aiba o înmormântare evreiască, cu toate rugăciunile spuse, așa cum cred eu că și-a dorit. Pe 7 septembrie 2017, în timp ce plângeam când se aruncau bolovanii de noroi peste coșciug, mă ținea de mână un om care s-a dus și el după bunica mea acum puțin timp. Acum, măcar au o gașcă pe partea cealaltă.

Astăzi mi-au rămas doar amintirile astea frumoase cu ea, care n-aș vrea să se șteargă niciodată. Astăzi am posibilitatea să mi-o aduc aminte așa cum vreau eu și în ce ipostaze vreau eu. Și tot ce îmi doresc sincer este ca acolo, oriunde ar fi acolo ăsta, să stea la glume și la povești cu prietenii și rudele ei, să își fi reîntâlnit dragostea vieții și să fie fericiți împreună. Mai sper și că atunci când ia o pauză de la integrame și de la veselie, să mai arunce un ochi înspre noi, cei de pe planetă, și să se bucure tare. Să se bucure când mă vede cât sunt de fericită uneori și de reușitele mele. Să se bucure de cât de mișto sunt ai mei, în continuare și să râdă cu lacrimi când îl aude pe tata zicând că la anu’ se pensionează. Pentru că nimeni din lumea asta nu crede așa ceva.

Chiar dacă de doi ani, la etajul 1 al casei alor mei locuiește doar Seth, care îi simte groaznic lipsa judecând felul în care se poartă, fiecare moleculă a celor 4 camere spune o poveste. Povești pe care, uneori, când mă mai duc să îi vizitez pe ai mei, stau câteva minute să le ascult. Pentru că mi-e dor de momentele în care învățam să joc toci sau tabinet, mi-e dor de momentele în care învățam cum se spune „bunică” în mai multe limbi, și mi-e dor de răbdarea de fier a bunicii mele pe care a demonstrat-o când a decis că la 4 ani e momentul să se apuce să mă învețe să citesc. Dorul nu e un lucru rău, așa cum nici melancolia nu e. Așa cum nici tristețea și furia nu sunt. Doar să nu le lăsăm să ia ce e mai bun din noi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s