Alexandra a fost victima imbecilității, nu (numai) a lui Gheorghe Dincă

București, anno domini 2009. Stau în părculețul de lângă casă și pentru că vorbim prea tare, vecinii mei cheamă poliția. Organele vin și mă întreabă de ce stau tolănită pe o bancă (stau cu genunchii strânși la piept pentru că mi-e răcoare). Le zic că mi se pare că nu știu cum arată o femeie tolănită. Vor să îmi dea amendă. Le zic că la Bobocica cu siguranță sunt unii care prăduiesc o femeie chiar în momentul ăla și ei își pierd timpul cu mine. Îmi zic că sunt tupeistă și că o să îmi scoale părinții din somn, ca să îi întrebe ce caută fiica lor minoră lângă niște băieți care beau bere. Le spun că greșesc fundamental, pentru că nici ai mei nu dorm, nici eu nu sunt minoră și că berea e cumpărată de la magazinul alor mei. Mă lasă în pace și se iau de prietenii mei pentru că râd de răspunsurile mele. Stau mai mult de jumătate de oră. Pentru că noi suntem cea mai mare amenințare pentru societate din jurisdicția lor în momentele alea.

București, anno domini 2013. Eu fericită nevoie mare că particip pentru prima dată la Street Delivery ca mândru reprezentant al JCC-ului. Împart prăjituri oamenilor care ne vizitează standul și fac sute de poze cu aparatul meu foto în încercarea de a strânge cât mai multe amintiri din momentele alea de euforie supremă. Mă văd cu văr’miu. Râdem de faptul că nu suntem în stare să ne luăm licența de la rahatul ăla de facultate la care am intrat amândoi. Îi zic să mă aștepte un minut să mă duc să îmi iau geanta ca să vizităm strada de la un capăt la altul. Geanta mea nu mai e acolo. Geanta mea nu mai e în cutia de sub cutia de sub cutia cu materiale grele. Au avut alții nevoie de ea. Au avut alții nevoie de ambele mele telefoane, de portofel, de cheile de la casă, de încărcător pentru acumulatorii de la aparatul foto. Au avut alții nevoie de toate amintirile pe care le păstram în portofel. Îi spun lui Mihai ce mi s-a întâmplat. Îmi spune să chem repede poliția, că tot se plimbau pe acolo în căutare de tineri periculoși și reale amenințări pentru societate, puști băutori de bere la pet. Găsesc două organe ale legii în parc. Le zic ce mi s-a întâmplat și îmi spun să mergem la locul faptei. Le arăt cortul. Unul din ei scoate tacticos un caiețel.
– Numele dumneavoastră?
– Miriam Rosențvaig.
– Cum?
-Mi-ri-am… Ro-sen-țvaig.
-Nu mai bine ne dați buletinul?
– Dacă mi-l găsiți dumneavoastră vi-l dau.
– Ah, da. Ați zis mai devreme că vi s-a furat și buletinul. Încă o dată prenumele.
– Miiiiriiiiiaaaaaaaammmm.
– Mirian?
– MiriaM. Cu m la sfârșit.
– Ah, deci cu M de la Miriam la sfârșit.
– Ce-i asta? Trailerul de la Inception? Da, cu M de la Miriam, de la mama, de la Mihai, de la morții m… da, cu M de la Miriam la sfârșit.
– Și ce aveați în geantă?
– După cum v-am zis și în parc: portofel cu carduri și buletin, două telefoane, chei de la casă, încărcător pentru acumulatori și alte mizilicuri.
– Ce mizilicuri?
– E relevant? Nu mă interesează să îmi găsiți mizilicurile. Mă interesează să îmi găsiți ce v-am menționat mai devreme.
– Normal că e relevant. Ca să putem să vă identificăm geanta.
– Dar nu mai bine mă întrebați cum arată geanta decât să vă spun ce hârtiuțe aveam în ea?
– Fetiță, vrei să te ajutăm sau nu? Că dacă nu, nu e o problemă.
– Fetiță? Nu știu ce căcat aveam în ea. Aveam niște bilețele cu ce am de făcut la muncă și în portofel aveam niște bilete de avion păstrate ca amintire, niște monede de 50 de bani și un prezervativ pentru momentele de „doamne ajută”. E suficient? Ah. Si geanta era crem, cu un fermoar pe diagonală pe una din fețe și unul mare, care o deschidea. În caz că vi se pare relevant.
– Da, o să căutăm pe aici, prin zonă, dar nu vă promitem nimic. Oricum, dacă vreți să extindeți căutarea, trebuie să mergeți la secția 10 să dați o declarație asemănătoare cu asta.
– Să extind căutarea? O dăm prin Interpol și Scotland Yard? Eu vreau să îmi găsiți aici geanta. Aici s-a furat! Acum 15 minute s-a furat.
– Noi nu mai avem cum să vă ajutăm. Seară bună!

București, anno domini 2019. În weekend îmi comand mâncare prin aplicațiile takeaway sau glovo. Ambele aplicații îmi sugerează încă de când le deschid restaurante în funcție de zona în care mă aflu. Fructele mi le iau de la mega, plătind cu telefonul în timp ce îmi dau check-in în mall. Facebookul știe exact unde sunt. În serile de weekend mă văd cu prietenii. Uber/bolt/yango știu exact unde sunt. Trebuie doar să scriu unde vreau să ajung și mă lasă exact acolo. În timpul săptămânii google-ul îmi spune care e cea mai rapidă rută către birou, la ce oră trebuie să plec ca să prind tramvaiul x, autobuzul y și metroul de pe magistrala z. În timp ce îmi beau cafeaua cu prietenii mei ne sună disperat toate telefoanele. Iar face RO-ALERT-ul teste. Înjurăm și le închidem. Pun pe instastory o poză cu cerul văzut de la noi din birou. Instagramul îmi spune exact unde sunt. Seara mă duc la dentist. Uploadez o poză cu mine. Instagramul îmi sugerează să trec la location Creative Dental. Nu numai adresa. Denumirea locului de la adresa respectivă.

Caracal, anno domini 2019. Poliția stă ca un câine dat afară din casă la ușa unui psihopat care omoară o fată în timp ce organele numără parii de la gard așteptând să se facă ora 6. A murit o fată de 15 ani din cauză că sistemul ăsta purulent și infect conține oameni de ultimă speță, conține cei mai proști din curtea școlii care au vrut să le arate ălora care se luau de ei cât de șmecheri pot ajunge doar pentru că sunt încuscriți cu cine trebuie. E format din imbecili care au fost singurii candidații pe un post, dar care nu au fost în stare să ia examenul. E format din agramați, analfabeți, broșe Channel cât capul, imbecili cu doua clase mai mult ca trenul în funcții cheie și polițiști care ceartă fete că stau tolănite pe bănci și ridică din umeri când se întâmplă un furt. Din tâmpiți care spun că trebuie să ne instalăm nu știu ce aplicații ca să putem să fim salvați în caz de pericol. Altfel, n-avem decât să fim victimele tuturor sceleraților.

După toate tragediile care s-au întâmplat pe parcursul anilor, după munții Apuseni, după copil înecat în fosă septică, după Colectiv și acum, după Alexandra, noi nu ne mai facem bine ca neam. Nu suntem capabili să ne dăm seama că suntem conduși de inapți, că toate instituțiile se află în secolul XVII, că tot ce fac nemernicii ăștia e să plimbe două hârtii dintr-un birou în altul și să se vaite că nu mai pot de cât au muncit. Și nimic nu o să se schimbe în țara asta până când noi, noi adică eu, tu, tu și tu nu o să facem ceva și nu o să fim noi schimbarea pe care o vrem. Și până când nu o să începem să ieșim la vot în speranța că s-o găsi vreunul sau vreuna care să facă ceva din toată birocrația asta și să omoare o dată pentru totdeauna caracatița asta cu prea multe brațe.

One thought on “Alexandra a fost victima imbecilității, nu (numai) a lui Gheorghe Dincă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s