Cu orice, dar nu cu PSD-ul!

Vorba cântecului „ghici cine-i aiiiiiiiici? E Siiiiiișu și Puuuuuuuyaaaaa!”, doar că nu e Sișu și nici Puia, ci iourz truli, care s-a repatriat după plimbări prin Amsterdam în timpul săptămânii și la munte în weekend. Adicătelea am aterizat joi noapte la 12 pe Henri Coandă și am plecat vineri la paișpe și un sfert spre munte. Să vă detaliez.

Am aterizat la 12 joi pe un aeroport plin, după ce am călătorit cu un avion plin, cu o întârziere de cinșpe spre douăj de minute. Nimic tragic până aici. Tragedia a intervenit când eu cărând o valiză mult prea plină cu cadouri pentru mine și pentru cei dragi ai mei și cărând în spate un ghiozdan mult prea plin cu diverse acareturi, mi-am revăzut părinții care mă așteptau și care mi-au zis „hai să îți arătăm aeroportul că a trebuit să parcăm la plecări!”. Au trebuit să parcheze la plecări,cu toate că eu soseam, pentru că aparent 3 zboruri care aterizează concomitent e prea mult pentru aeroportul din Capitala noastră europeană și numărul aparținătorilor care vin să își culeagă rudele înstrăinate e prea mare pentru a putea încăpea într-o singură parcare. Vis!

Am plecat la paișpe și un sfert cu personalul pentru că la rapidul de paișpe fix nu mai aveau locuri. Nici în șezut și nici în picioare. Și pot plăti cu cardul, dar nu contactless. Și oricum mi se va da biletul în scârbă după ce stau la o coadă interminabilă pentru că acele funcționare de la casa de bilete urăsc un singur lucru mai mult ca job-ul lor, acela fiind oamenii cu care trebuie să interacționeze în timpul jobului lor. Am mers cu căruța aia de personal 4 ore și jumătate. Cam cât îmi ia drumul București – Amsterdam – București. Asta în același timp în care japonezii testează un tren care merge cu viteza pe care o atinge avionul. Căruța asta e plină de oameni care cară papornițe cu brânză, carne, lapte, ouă, viezure, mânz în timp ce ascultă manele la un Nokia care abia a învățat să citească mp3-uri.

În căruță, până la Ploiești (că doar eu am fost nebună să merg până la Brașov) au stat în fața mea două fete, studente în anul 1 la farmacie (asta mi-am dat seama din conversația lor), care se duceau acasă în weekend. La un moment una din ele o întreabă pe cealaltă:
-Și? Mergi la vot?
-Merg. De data asta chiar merg. Dar nu știu cu cine să votez.
-Nu cu PSD-ul.
-Da, asta clar. Cu orice, dar nu cu PSD-ul!

Dacă aș avea un partid politic și publicitatea negativă n-ar fi interzisă la noi în țară, ăsta ar fi sloganul meu de campanie: Cu orice, dar nu cu PSD-ul. Mi se pare că sună foarte mișto, foarte atractiv, mai ales pentru oamenii care nu mai suportă să meargă cu căruța 4 ore jumate până la Brașov și să nu aibă loc de parcare în aeroport.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s