3 aprilie sau 7 luni de viață de corporatistă

Majoritatea oamenilor cu care interacționez în viața reală știu deja că din septembrie m-am mutat pe tărâmul corporației, unde sunt toți oamenii ăia cu badge-uri care se chinuie să intre în fiecare dimineață în metroul ăla pe care scrie mare, cu litere portocalii, „Pipera”. Același din care toți imbecilii uită să coboare la stația la care vor, apoi încep să urle că e foarte aglomerat și de aia nu ajung ei la muncă. Am citit nenumărate articole și am auzit (prea) multe voci spunându-mi că e nașpa rău în corporație. Că te depersonalizezi. Că nu devii decât un număr într-o mare de alte numere. Că nu mai ai viață pentru că trebuie mereu să respecți deadline-urile apărute ieri pentru azi, lucru care atrage după sine ajunsul acasă la niște ore inumane. Că o să mi se estompeze toată creativitatea pentru că nu îi pasă nimănui de părerile și ideile mele. Că e nașpa. Că e de căcat. Că n-o să îmi placă deloc. Că mai bine stau eu liniștită unde sunt. Că dracu’ mai știe ce. În ciuda tuturor acestor oameni căliți de viață și mega experimentați în lucratul în corporații, am acceptat să semnez pactul cu diavolul corporatist cunoscut și sub numele de „contract de muncă” și să îmi vând sufletul multinaționalei, iar după 7 luni petrecute fără suflet am ajuns la următoarele concluzii.

1.Nicăieri nu m-am simțit mai productivă și mai creativă
Munca mea presupune crearea unor materiale de comunicare și a unor evenimente care să fie folositoare publicului nostru intern. Ați putea spune că poate părea monoton și că, la un moment dat, te poți plictisi destul de repede să faci același lucru zile la rând. Ia evenimentul, crează-i logistica, ia template-ul pentru materialul de comunicare, adaptează la ce ai tu nevoie și aia e treaba. Însă, cum ar spune băiatul ăla care se chinuia să ia bacul și povestea asta într-un interviu pe la Pro Tv, potoliți-vă, că nu e chiar așa! E mișto tare să vezi că oamenii vin cu entuziasm la evenimentele pe care tu cu mânuța și cu mintea ta le organizezi. E și mai mișto să vii tu cu un concept nou de evenimente și să vezi că lumea îți scrie în formularul de feedback că vrea să participe și la următorul. E mișto tare să scrii articole și articolașe în engleză și să nu primești nici un fel de corectură a textelor după ce le-ai trimis spre verificare. E mișto să poți să vezi că ai un impact asupra oamenilor și e mișto să vină lumea la sfârșitul unui eveniment și să îți zâmbească simpatic, cu dorința de a înțelege mai multe despre departamentul din care faci parte. Plăcută senzație, vă giur!

2. Oamenii de aici sunt foarte, dar foarte mișto
Înainte de septembrie, nu-mi aduc aminte când a fost ultima dată când am râs în timpul unei pauze de țigară. Dar râs d-ăla din suflet și cu poftă, nu doar un zâmbet aruncat din politețe. Râs d-ăla de-al meu, de mă aude juma’ de sector când mă amuză ceva copios. De 7 luni, aproape fiecare pauză de țigară o împart cu oameni mișto, cu care descopăr în fiecare zi că am mai multe lucruri în comun decât mă așteptam, începând cu preferințele în materie de parfumuri și terminând cu faptul că citim comentariile de la clipurile penibile pe care le urmărim tacticos pe youtube. Și, înafară de momentele astea „priceless” pe care le trăiesc zilnic când ies la țigară și la cafea fie de 8 lei, fie de 30 de bani (pentru că suntem oamenii extremelor, doah), în general, când intru în birou și spun „bună dimineața” fiecărui om cu care mă întâlnesc, mă simt plină de energie și de motivație. Nu neapărat pentru că asta îmi transmit oamenii, dar pentru că oamenii știu să și zâmbească atunci când salută și să înceapă cu lucrurile serioase abia după ce îmi dau șansa să mă dezmeticesc. Fericită senzație, vă giur!

3. Uimitor, dar întâlnirile chiar pot începe la oră fixă și termina la ora stabilită
Mereu am avut o problemă cu faptul că oamenii nu respectă orele stabilite de comun acord atunci când vine vorba de întâlniri. Mi se pare că în momentul în care mă amâni până când se aliniază planetele sau îmi spui la jumătatea întâlnirii că o să dureze mult mai mult decât planificasem îți bați joc de mine, de inteligența mea și că programul meu este total irelevant pentru tine, astru ceresc după care se învârt toate planetele. Îmi place enorm să aflu de meetinguri cu cel puțin o săptămână înainte, să am un calendar organizat, în care oamenii au grija să nu suprapună întâlniri. Frumoasă senzație, vă giur.

4. Lumea aici îmi spune Miri și uitasem că asta e posibil
Niciodată n-am fost omul alintăturilor și mereu am fost împotriva gesturilor pline de afecțiune în public, doar pentru că mi se pare că astea sunt niște lucruri intime, care trebuie spuse sau făcute între 4 pereți, nu în văzul lumii, pe principiul Dă-te mare, Abi!
Cu toate astea, faptul că oamenii simpatici de aici, de la diavolul multinațional îmi spun din când în când Miri mi se pare drăguț și simpatic, doar pentru că de foarte foarte multă vreme nimeni nu m-a mai alintat așa fără să sune fals sau enervant. Ciudată senzație, vă giur.

5. Diminețile nu mai sunt așa grele
Mă trezesc de luni până vineri la 7 și un sfert. Asta dacă nu lucrez vineri de acasă, ceea ce înseamnă că mă pot trezi la 9. De adormit aș vrea să adorm pe la 11 și jumătate, după ce mi se termină guilty pleasure-urile de pe antena 1, dar de cele mai multe ori vecinul meu de deasupra vrea să asculte muzică la maxim și să urle ca un descreierat, dar asta voi detalia într-un articol din viitor. Ce vreau să spun este că mai toată viața am crezut că nu sunt a morning person, dar aparent sunt. Îmi place enorm să mă trezesc dimineața, să îmi urmez cu sfințenie rutina de fă patul – mănâncă – spală-te și machiază-te – îmbracă-te – pleacă. Îmi place drumul cu tramvaiul pentru că am timp să îmi verific soușăl media-ul și să mă joc și îmi place drumul cu metroul, pentru că am timp să citesc niște pagini dintr-o carte. Zilele mele încep și se continuă superb și habar nu aveam câtă nevoie am de asta. Superbă senzație, vă giur!

Așadar, dragii și iubiții mei cititori, viața la corporație, cu toate că pentru mine a fost un salt imens și o schimbare pe care nu eram sigură că voi ști să o gestionez, este și va rămâne mereu în istoria personală o alegere pe care mi-a fost greu să o fac, dar care mi-a adus enorm de mult bine psihic, fizic și spiritual, whatever spiritual means. Mi-a fost foarte greu să îmi dau seama ce vreau și unde vreau și mi-a fost și mai greu să îmi asum că asta vreau. Mi-a fost foarte greu să cred că în altă parte o să îmi fie mai bine și mi-a fost foarte greu să cred că lucrurile pot fi altfel decât cum eram eu obișnuită. Mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu tot ce am scris mai sus și eram mereu în expectativă pentru că eram sigură că al meu castel cu zâne și prinți se va dârâma cât de curând. Spoiler alert: nu s-a dărâmat. Râd din ce în ce mai mult, m-am liniștit definitiv și irevocabil și iubesc din toată puterea mea ce fac și cum se desfășoară lucrurile.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s