Dar ce bine se predă religia în școli!

Țin minte perfect (și Mihai poate să confirme) că în toți cei 8 ani petrecuți în școala generală ne-a fost alături doamna B., o doamnă de-aia tip măicuță enervantă, cu un păr lung veșnic prins în cel mai banal coc și cu haine mai întunecate ca pedepsele de care povestea la ora de religie. Pentru că hambălnes, bici, nu-i așa? Am zis 8 ani și ați reținut, da? Adică începeam să învățăm religie în aceleași momente în care învățam să scriem, să citim și să adunăm cu numărătoarea și cu un 1 an înainte de a începe să învățăm o limbă străină. Și cu 5 ani înainte de a începe să învățăm a doua limbă străină. Și cu 7 ani înainte de a avea în programă cultura civică. Mie statisticile astea mi se par suficient de relevante, dar voi luați ce vreți din ele.

Cu doamna în speță n-am avut foarte multă treabă, pentru că ai mei de la început au decis că eu nu voi participa la orele de religie și, aparent, cu o adeverință de la comunitatea noastră lucrul ăsta a fost posibil. Și ăsta a fost unul din cele mai mărețe lucruri pe care le-au făcut pentru mine, în primul rând că așa mi-au facilitat drumul spre a-mi găsi identitatea și, în al doilea rând, pentru că m-au scutit de niște ritualuri absolut sinistre și de niște pedepse absolut imbecile din partea pioasei de la catedră. Însă, aș vrea să vă las mai jos amintirile mele din orele de religie la care a trebuit să particip fizic, pentru că eram mult prea insignifiantă pentru a se putea face un orar prietenos pentru mine și pentru încă un alt coleg de clasă baptist, care să ne permită să venim cu o oră mai târziu sau să plecăm cu o oră mai devreme. Trebuia să fim martori la ora doamnei nou metăr uat.

Prima este legată de faptul că atunci când începea ora de religie nu se saluta nimeni cu „bună ziua”, ci cu rugăciunile „Împărate ceresc” sau „Cuvine-se cu adevărat” pe care le țin minte și acum. Nu pentru că aș fi vrut vreodată să le învăț, ci pentru că timp de 4 ani de zile a trebuit să le ascult alternativ o dată pe săptămână de la cei 30 de colegi ai mei, care se ridicau în picioare, țineau mâinile împreunate și recitau cuminți cuvintele alea. Pentru că frică de Dumnezeu, evident. De ce să îl iubești sau respecți pe Dumnezeu, când ai putea să te temi toată viața de el?

A doua este legată de obiceiul doamnei de a-i chema în față pe băieții care nu au fost cuminți în timpul orei și de a-i trage de perciuni, apoi trăgându-le câte o palmă peste față. Ce mă doare acum, ca adult, cel mai tare este faptul că la vremea respectivă mi se părea normal să se întâmple așa ceva. Nu mi se părea absolut nimic ieșit din comun, ba chiar râdeam de colegii care erau chemați în fața clasei pentru a-și primi doza de rușine de la făcătoarea de dreptate și aducătoarea de spiritualitate.

A treia este legată de o interacțiune dintre mine și ea. Eram clasa a șaptea și aveam religia înainte de chimie. Pentru că mi-a plăcut cu scrisul și comunicarea, nu mi-a plăcut niciodată cu științele exacte, așa că am decis să îmi pun căștile de la walkmen pe urechi, să ascult caseta mea cu Bambi și să încerc să mai înțeleg ceva din combinarea elementelor din tabelul lui Mendeleev. Aparent n-a fost bine, pentru că doamna era în spumele mării atunci când mi-am dat căștile jos din cauză că a mea colegă de bancă îmi făcea semne disperate. Aparent, n-aveam voie să ascult muzică în timpul orei ei. Cu toate că nu eram un participant activ. Cu toate că puteam să fiu acolo sau în oricare altă parte. Cu toate că ai mei declaraseră sus și tare că nu vor ca eu să fiu strigată la catalog atunci când se face prezența înainte de a începe ora de religie. Mi-a zis să îi dau walkmenul și, dacă îl mai vreau înapoi, să vină mama la școală ca să îl ia. Și nimic nu era mai nasol pe vremea aia decât să vină mama la școală. Absolut nimic. Cu toate astea, mama a venit la școală, mi-a luat walkmenul înapoi și, când mi l-a dat, m-a rugat să nu mai ascult muzică în timpul orei de religie. Atunci cred că am simțit revoltă prima dată. Pentru că nu era corect ce mi se întâmpla și pentru că nimeni nu înțelegea prin ce trec. Acum, privind retrospectiv, cred că acolo a început adolescența mea.

Ultima amintire este legată de clasa a opta, perioada în care eram tot ce îmi puteam dori. Note mari la școală, un prieten foarte simpatic pe care îl cunoștea toată școala și dorința de a mă certa cu oricine îmi greșise vreodată, inclusiv cu (o vom numi) profesoara de religie. Era una din ultimele ore de religie din școala generală. Eu învățam pentru meditațiile la matematică (fără căști în urechi, evident), iar doamna B. asculta pentru a n-a oară Crezul de la diverși copii din clasă. Mie repetiția asta mi se pare plictisitoare, dar, în același timp, amuzantă, așa că râdeam pe înfundate în timp ce extrăgeam de zor radicali.
– Di șie râzi, Rosențvaig?
– De ce pot și eu, doamna profesoară.
– Dar spunie-nie și nouă, ca sâ râdem cu toții.
– N-are rost, doamna. Lăsați. Îmi cer scuze.
-Nu, nu. Tie rog frumos sâ ni spui, altfiel nu tie văd ghini.
Am spus că îmi cer scuze.
-Măi, Rosențvaig, da’ tu nu înțielieji limba română? Am zis să vii aiși, lângâ mini și să ziși di șie râzi.
-Iar eu v-am spus că nu, că îmi cer scuze și că nu o să mai fac. Cred că vorbim aceeași limbă, dar o înțelegem diferit.
– Auzi, ia! Fă-ți valiza și ieși afarâ câ la mini în clasâ nu mai ai șie căuta.
– Eu v-am zis că vorbim aceeași limbă, dar o înțelegem diferit. Asta nu e valiză. E ghiozdan.
Și am ieșit triumfătoare, știind că nu există nici o repercursiune pentru răzbunarea mea.

Motivul pentru care v-am scris rândurile de mai sus este simplu: nu mă miră deloc ce s-a întâmplat în Vaslui, pentru că atunci când e vorba de religie, avem tendința de a închide ochii și de a ierta, doar de frică să nu îl supărăm pe Dumnezeu. Pentru că, probabil, preotul ăla a bătut foarte mulți copii pe parcursul carierei lui, dar nimeni nu a îndrăznit să își apere drepturile și să facă ceva pentru a-l opri. Religia mi se pare un domeniu atât de fascinant, atât de frumos de explorat și atât de interesant, mai ales pentru copii, dar cu condiția să nu fie predat și explicat prin instaurarea fricii și panicii. Nu prin pedepse fizice sau sufletești, nu prin amenințări și nu prin avertizări. Prin dragoste și respect. Prin a îi învăța pe cei mici să îl iubească, respecte și prețuiască pe Dumnezeu. Prin a-i fi recunoscători și prin a vorbi, din când în când, cu el ca și cu un părinte în absolut orice moment al vieții. Prin a-i învăța poveștile din Biblie și ce se poate ascunde în spatele lor și prin a-i învăța să învețe din ele. Prin a le transmite principiile sănătoase ale religiei și prin a le explica de ce e bine și frumos să avem niște tradiții. Așa cred eu că e cel mai frumos să le explici altora religia, indiferent care e ea. Nu prin fanatism, nu prin extremism, pe care le consider extrem de dăunătoare în absolut orice circumstanță, religie sau conjunctură. Și dacă nu mă credeți, vă trimit lucrarea mea de licență care se numește Propagarea extremismului prin intermediul social media și care explică toate trăsăturile extremismului, la ce poate conduce el și cât de ușor se poate propaga.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s