„Leaving Neverland” sau „Povestea unui om care nu a vrut decât iubire și acceptare fără să știe cum să le ceară”

Mare scandal mare cu documentarul de 4 ore despre cum Michael Jackson, de fapt, nu a fost un luptător pentru pace, ci un pedofil (lucruri care nu înțeleg de ce se anulează reciproc, dar în fine…), drept pentru care am zis să intru în rândul lumii și să îl văd și eu ca să înțeleg de ce mai multe posturi de radio din toată lumea nu mai vor să difuzeze melodiile lui Michael în semn de protest.

Ca să înțelegeți mai bine premisele de la care plec, mie mi-a plăcut muzica lui Michael cam de când eram mică și sufeream împreună cu el când apărea pe MTV cântând You are not alone. Poate din cauza asta sâmbătă seară, când am dat play eram extrem de sceptică. Și așa am cam rămas pe tot parcursul celor 4 ore pe care le-am pierdut petrecut uitându-mă la Leaving Neverland.

Nu vreau să afirm că toate lucrurile alea pe care le povestesc cei doi bărbați nu sunt adevărate. Dar nu pot să spun nici că sunt. Și știți de ce? Pentru că nu am fost acolo, așa cum nimeni înafară de ei doi și Michael nu a fost. Așadar, e cuvântul lor împotriva cuvântului lui Michael. Și abia aici mi se pare că apare nedreptatea. Pentru că ei pot vorbi în acest documentar, dar Michael nu mai poate vorbi nicăieri.

Brusc, după 10 ani de când Michael nu ne mai cântă decât prin înregistrări, acești doi indivizi s-au decis să rupă tăcerea și să spună ei adevărul despre ce au trăit și la ce i-a supus Michael Jackson atunci când erau mici, adică undeva acum vreo 25 de ani. Pot să înțeleg că îți ia enorm de mult timp să faci pace cu tine după ce treci printr-o experiență atât de complicată și atât de dureroasă. Pot să înțeleg că poți să dezvolți o frică de a vorbi despre asta și pot să înțeleg că ai da orice ca să poți să uiți ce ți s-a întâmplat și să îți facă cineva o lobotomie. Sunt absolut de acord cu faptul că pedofilia e ceva ce merită pedepsit, nu doar pentru că e foarte greșit, dar și pentru că pedofilii reprezintă un pericol pentru societate și pentru dezvoltarea (cât se poate de) normală a unor copii nevinovați. DAR!

Dar cred că genul ăsta de probleme trebuie tratate la terapie și atât. Trebuie discutate cu cei dragi ai tăi și atât. Trebuie înțelese și acceptate de tine și atât. Mai ales când vorbim despre un om care a murit acum 10 ani și care de 10 ani nu mai reprezintă un pericol pentru nici un copil de lumea asta. De ce este nevoie să vii să îți speli rufele murdare în fața unei camere și să îți spui povestea, tristă și înfricoșătoare de altfel, în fața a milioane de oameni? De ce este nevoie să vii după 10 ani cu povestea ta doar ca să arunci cu căcat într-un om care nu poate să se apere și care, chiar dacă vrea de acolo de unde e el, nu are cum să spună nici că așa s-a întâmplat, nici că nu. Nu mi se pare firesc nici ce fac diverse publicații care încearcă să sape în viața personală a celor doi pentru că este fix echivalentul a ce fac ei. Hai să aruncăm cu toții cu căcat în ventilatoare ca să îi umplem pe toți și să se scalde într-o veșnică troacă de porci.

Au trecut aproape 10 ani de când Michael s-a dus să cânte într-un loc mai bun. 10 ani de când se făceau flash-mob-uri în memoria lui pe tot mapamondul, 10 ani de când i-am ridicat statuie în Herăstrău și de când posturile de știri vuiau pentru că murise legenda muzicii pop. 10 ani de când oameni din toată lumea aprindeau lumânări sau își exprimau durerea așa cum știau ei, chiar dacă mie mi-e imposibil să înțeleg cum poți să plângi/ ții doliu/ orice manifestare a unei dureri cumplite atunci când moare o vedetă internațională cu care nu ai avut absolut nici un fel de interacțiune, dar asta e altă poveste.
În acești 10 ani toată lumea a respectat cu sfințenie principiul binecunoscut „despre morți numai de bine” și a uitat de toate procesele prin care l-au târât diverși, despre toate belelele în care intra sau în care era băgat de alții, dar îl proslăvea dansând după multe pahare pe Billie jean sau The way you make me feel sau orice altă piesă a lui

Din nou, cred că fiecare om are dreptul să creadă ce vrea despre acest scandal și, în general, despre orice. Și pentru că printre oameni mă număr și eu, aleg să cred că Michael a fost mereu un suflet chinuit, care își dorea iubire din partea oricui era dispus să o dea, dar care nu a știut niciodată cum să exprime asta pentru că familia lui nu prea l-a învățat. Cred că și-a dorit foarte mult să fie acceptat, nu adulat, dar nu a reușit niciodată asta. Cred că și-a dorit iubire pentru toată lumea de pe planeta asta, dar uneori nu a știut cum s-o ofere. Cred că în fiecare din melodiile lui era sincer și ăsta era singurul lui mod în care putea și știa să se exprime. Cred cu tărie că Michael Jackson a fost, este și sper că va și fi o legendă a muzicii și sunt determinată să îi învăț pe viitorii mei copii să asculte cu plăcere muzica lui și să aibă, ca mama lor, ca imn propriu și ghid în viață Man in the mirror. Pentru că Michael, pedofilul descris în Leaving Neverland, nu are ce să le facă rău prin muzica lui, ci dimpotrivă: poate să îi facă să iubească și să mă ajute să îi învăț că unii oameni suferă enorm, chiar dacă nu știu să vorbească despre asta. Și că nu e treaba lor să îi ajute, dar dacă au ocazia să o facă, atunci să o facă fără să stea pe gânduri.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s