Por que, Maria? Sau, mă rog… Miriam

Asta e întrebarea pe care o aud cel mai des de luni încoace. De fapt, o aud de câteva săptămâni încoace, de când m-am apucat să dau sfoară în țară că m-a pocnit să îmi pun aparat dentar. Din nou. A doua oară aparat fix și a treia oară în total. După 7 ani și o adolescență de la cap la coadă de purtat aparat dentar fix din ăla de metal, pe care îl vezi de la o poștă și care dacă te poziționezi într-o zi însorită la Unirii în intersecție orbește vreo doi-trei pietoni și un șofer de 123. Pentru că atunci când mi l-am pus eu, dragii babei purtătoare de bracketzi, cuvântul „discreție” nu putea fi asociat nici în fel și nici în chip cu aparatul dentar. Bracketzii erau groși ca un caltaboș d-ăla care se glojdește pe la țară de Crăciun și mari ca Nikita. Și după toate astea, totuși, por que, Maria?

Pen’ că de mică am avut probleme cu dinții. De când mi-au căzut dinții de lapte și mi-au crescut ăștia de om mare și responsabil care își platește singur facturile am avut miliarde și miliarde de probleme cu ei. Mama natură nu a fost foarte darnică în ceea ce privește dantura mea, înafara faptului că m-a scutit de măsele de minte. În rest, pe arcada superioară, incisivii mei laterali erau rotiți la 90 de grade și cumva reușeau să îi încalece pe cei frontali, caninii mei erau unu’ hăis și unu’ cea, iar de măsele n-aș ști să vă spun că nu am avut niciodată curiozitatea să mă uit în spatele gurii în oglindă. Pe arcada inferioară incisivii frontali se băteau pe locul din față, iar cel din dreapta a pierdut și a stat mai în spate, iar caninii îmi erau ascuțiți de parcă tocmai ieșisem din training cu Dracula, deci nu era chiar un peisaj fericit.

Dar, cumva, niciodată nu m-a deranjat acest război de gherilă care se desfășura la mine în  gură până când, undeva prin clasa a zecea, din senin, mi s-au inflamat gingiile așa cum se umflă tărâțea în Mihaela Rădulescu atunci când o întreabă lumea câte operații și-a făcut. Apropos, de ce Mihaela Rădulescu arată mai mult ca Felix decât ca Mihaela Rădulescu? Dar, să revenim la gingiile mele. Se umflaseră și ma dureau ca dracu’ și atunci mama și-a dus plodu’ unic la părinți și mândru-n toate cele la cel mai apropiat dentist ca să nu se mai tăvălească în chinuri. Doamna dentist al cărui nume regret că nu mi-l amintesc pentru că încă e în gândurile mele drept cel mai incompetent doctor cu care am avut de-a face în viața mea, m-a diagnosticat cu gingivită juvenilă și, ca tratament, mi-a înfipt cu un cârlig niște șuvițe de tifon îmbibate în ceva antibiotic, dezinfectant sau cianură, în gingii. În gingiile inflamate și care mă dureau. În acele gingii. După care mi-a mai dat niște mâzgă preparată la ea în cabinet cu care să mă ung acasă și să mai vin și zilele următoare să continui tratamentul din cărțile lui Mengele cu ea. Proasta ce a făcut? Și când zic „proasta” mă refer la mine, evident. Proasta s-a dus și a doua și a treia zi și chiar și a patra, ca să își ia porția de fâșii de tifon cu substanță de culoare îndoielnică în gingii. Cert e că, la un moment dat, mi-a trecut. Posibil să îmi fi căzut gingiile și să fi crescut altele noi în loc, pentru că oricum trăiam permanent în durere, așa că nu prea mai stăteam bine cu simțurile. În ziua în care nu mi-a mai înfipt cârlige în gingii, doamna doctor, i-a zis mamei mele că am făcut această gingivită din cauză că am dinții strâmbi, iar când îi periez nu reușesc să elimin toată murdăria, drept pentru care se declanșează aceste infecții și că o să fac parodontoză la 35 de ani. Urlete, jale, dar tot doamna doctor ne dă și anume soluția salvatoare: să își pună duduia aparat să își îndrepte dinții. Am zis că mă iau după ea și m-am dus cu mama de mână(nu chiar de mânp, că eram ditai fata  deja) la consultație la nu știu ce mare doamnă profesor doctor de la Stomatologie, acolo pe Eforie care m-a trimis să îmi fac nu știu câte radiografii, poze, alte radiografii, alte poze, mulaje mici, mulaje mari, detartraje și alte cele.

Cât se derulau aceste demersuri, într-o zi m-a pocnit o durere de măsea, care acum știu că se numește premolar. Pe vremea aia se numea simplu „au, mă doare când beau rece!”. Deșteaptă și precoce, mă duc tot la Freddy Kruger al stomatologiei de vis-a-vis  de casă și îi zic cucoanei că mă doare în gură în dreapta spate când beau cafea fierbinte și apă de la frigider. Mă trimite la dracu’ cu cărți să îmi fac radiografie. Nu acolo unde m-am dus să îmi fac radiografiile pentru aparat. În altă parte. Că știe ea. M-am dus și m-am întors cu radiografia. Se uita madam și zice „aaaaa… nici o problemă! Asta e măsea de lapte, nici nu ți-a ieșit încă aia definitivă. Hai s-o scoatem ca să scăpăm de-o grijă!”. Și proasta a lăsat-o pe madam să îi scoată premolarul fără să întrebe nimic și fără să se întrebe vreo secundă de ce dracu’ la 16 ani ar avea dinți de lapte în gură?

Câteva luni mai târziu au fost gata și toate shootingurile cu raze sau fără pentru a îmi pune aparatul. Când m-am așezat pe scaun, săracii doctori m-au întrebat de ce îmi lipsește un premolar și eu le-am explicat toată povestea. Dânșii și-au făcut frumos cruce, au discutat ceva între ei, după care au zis că trebuie să îmi schimbe planul de tratament. „Să îl schimbe, dă-l dracu’!” m-am gândit eu. „Ce-i problema mea ce fac ei?”. După care, tot dânșii, mi-au spus că trebuie să îmi scoată și premolarul din partea opusă, ca să poată să creeze simetria pe arcadă. Și de aici nu mi-a mai plăcut, pentru că mi se părea că pierd dinți cum pierde România Eurovisionul an de an. Adică sigur și îngropată în rușine. Mi-au explicat săracii doctori că premolarul ăla nu era de lapte, că nu avea de ce să fie scos, că probabil aveam o carie și că se putea rezolva altfel. Drept pentru care, acela a fost momentul în care am decis că o să fiu atentă la tot ce se întâmplă cu dinții mei și că nu o să mai las toți cretinii să facă ce vor cu dantura mea.

Au urmat anii de adolescență frumoasă, în care toată lumea se simte obligată să fie rea cu tine doar pentru că poate, dar, mai ales, dacă ai și aparat dentar, atunci cumva parcă ți-o cauți. Drept pentru care am fost întrebată de nenumărate ori dacă atunci când e furtună afară risc să mă electrocutez, dacă prind bulgarii, dacă dinții mei sunt de tablă sau dacă îmi dau seama că sunt urâtă. Noroc că pe vremea aia eram combinată cu un tip mișto din alt liceu de mare prestanță și renume care avea și el aparat dentar și atunci puteam să îmi găsesc alinarea în brațele lui vânjoase și să ne pupăm cu foc și cu metale, drept pentru care mă cam durea în brișcă de miștourile pe care le făceau diverși neterminați. Sau terminați, cum doriți.

După 2 premolari scoși, 5 doctori care și-au dat cu presupusul asupra situației mele și 7 ani de purtat aparat dentar, am decis că nu mai suport, că nu mai am chef, că nu mai vreau și că mă piș pe el de aparat, mai pe românește. Că din ce îmi dădeam eu seama în oglindă, se cam îndreptase situația, nu mai aveam incisivii sau molarii strâmbi, caninii mi-i pilise unul din doctori, drept pentru care doctor Rosențvaig a decis că nu mai are nevoie de aparat și a plătit oamenii ei să i-l scoată. Cu toate că oamenii i-au zis că nu e bine ce face, doctor Rosențvaig a rezistat vânjos și a ordonat să îi fie date jos fiarele din gură. Că așa e când ești tânăr, prost și n-ai răbdare. Că ăia 7 ani au fost 7 și pentru că nu făceam nimic din ce trebuia să fac acasă. Elastice nu purtam, că alea sunt pentru proști, periuță interdentară nu foloseam că eram mult prea ocupată și nu aveam timp și așa mai departe. Așadar, în  anno Domini 2012, la 23 de ani, am scăpat de aparat dentar. Cu spații mari și nefirești între dinți, dar hey! Cui îi pasă? Tot ce conta era că scăpasem de sub sclavia metalului și devenisem stăpâna dinților mei.

Cu voia dumneavoastră, călătorim un pic în timp și spațiu și ajungem în vremuri apropiate, mai exact în luna septembrie a anului curent. Ultima vizită la dentist o făcusem astă iarnă, când mă chinuia înfiorător un molar care s-a dovedit a fi mai mult decât cariat, și pe care l-a reparat domnul doctor Comnoiu, așa cum a știut el mai bine, cu obturație de canal, cu lucrare frumoasă din compozit, astfel încât să nu trebuiască să îmi scoată dintele. Doamna doctor vecină cred că mi-l scotea și pe ăla și pe cei doi de lângă el, că poate s-a împrăștiat caria și, Doamne ferește… știți voi. Așadar, din ianuarie până în septembrie am stat nedetartrată și, când mă pregăteam să îmi fac o programare ca să mai înlătur din repercursiunile fumatului asupra dinților, m-am apucat absolut din senin să vorbesc cu un fost coleg de școală generală și liceu, care ulterior s-a făcut dentist, poftim coincidență. Și nu știu cum a făcut, dar m-a convins să îl las pe el să îmi facă detartrajul. De fapt, știu. Mi-a promis că nu o să mă doară, așa că, eu crezând cu tărie că așa ceva nu este posibil, am zis că mă duc doar ca să îi demonstrez că nu are dreptate. După cum puteți constata, sănătoasă cu capul nu chiar sunt, dar să continuăm.

M-a enervat foarte tare că a avut dreptate și că nu m-a durut. Și m-a mai enervat și că și-a dat seama care sunt locurile unde ar putea să mă doară și mi-a dat cu gel anestezic fără să îi zic eu. M-a enervat pentru că avea el dreptate și nu eu, nu că nu m-a durut, că nu sunt chiar așa de dusă cu căpuțul. Nu o să vă povestesc acum ce stomatolog minunat și cât de frumos lucrează, pentru că asta se va întâmpla în alt post, când o să vă spun despre ce cred eu că ar trebui să luați în considerare în momentul în care vă alegeți doctorii. Dar să știți de la mine, că domnul doctor Mihai Marin e unul din cei mai buni și mai vizionari stomatologi pe care i-am întâlnit (și din povestea mea, cred că v-ați dat seama că am întâlnit destul de mulți până acum) și pe care îl recomand din tot sufletul fără nici un fel de îndoială. (Mihai, dacă citești asta, să îmi spui și mie când îmi dai banii pentru reclamă, te rog, că vine acum lumina și na…)

Și după ce că nu m-a durut detartrajul, mi-a mai și explicat foarte calm și frumos ce probleme am, ce produse ar trebui să folosesc ca să le ameliorez, că mai am două carii mici pe care mi le rezolvă tot el și că ar trebui să îmi pun aparat dentar. Și partea aia am preferat să mă fac că nu am auzit-o, așa că am ignorat-o cu desăvârșire, până când, atunci când am venit să îmi rezolv cariile m-a întrebat când să mă programeze la ortdontul de la cabinet, ca să vedem cum facem cu aparatul. Inițial, am început să o dau pe pisiceala și râzgâială, că am zis că poate merge așa și mă lasă în pace, că eu nu prea mai vreau aparat, chiar dacă sunt super complexată de tunelele pe care le am între incisivi și canin, că poate totuși punem compozit acolo și nu îmi pun chiar aparat dentar. Aparent, pisiceala și râzgâiala nu sunt punctele mele forte, pentru că atunci mi-a zis „Eh, atunci o să rămâi fără dinți, treaba ta!”. Și brusc ajunsesem iar să aud că îmi cad dinții, dar am zis că eu nu mai cad o dată în capcana asta nebună și că nu o mai cred. După care, am înțeles exact de ce o să rămân fără dinți, pentru că Mihai mi-a explicat, ca la proști pisiciți și râzgâiați că rolul dinților, printre altele, e să protejeze osul de presiunea la care e expus atunci când mestecăm. Și spațiile pe care le am între dinți nu fac altceva decât să lase osul mai dezbrăcat ca Loredana la Vocea României, lucru care duce la tasarea și uzarea lui. Și a Loredanei. Și o dată tasat și uzat, nu mai poate fi folosit nici pentru implanturi. La fel ca Loredana.

Ăla a fost momentul t0 al vieții mele de femeie emancipată și super independentă (sau, mă rog, oarecum independentă) de 28 de ani. Pentru că atunci mi-am dat seama că chiar nu mă deranjează ideea de aparat dentar absolut deloc și că decât să rămân și fără dinți și fără oase în gingii, mai bine mă predau iarăși fiarelor. Doar că de data asta am unul super mișto din ceramică. Așadar, m-am programat la ortodontul pe care mi-l recomandase Mihai, doctorul Vlad Țucra, un ortodont excepțional, care mi-a explicat exact ce și cât aveam nevoie despre tratamentul meu și care sunt pașii următori. Dar o să vă povestesc și despre el, tot mai încolo.

Așadar, după atâtea și atâtea paragrafe în care v-am plimbat prin lumea văzută de pe scaunele atâtor dentiști, unii excepționali, alții execrabili, unii care iubesc ceea ce fac și prețuiesc fericirea pacientului, alții care sunt buni doar de scoși dinți, ați aflat și de ce am decis să port încă o vreme aparat dentar. Sunt sigură că nu o să fie cea mai ușoară călătorie din viața mea, însă la câte căcaturi mi-a scos viața în cale până acum, chiar cred că o să fie o călătorie frumoasă, interesantă și pe care vreau să o împărtășesc cu cât mai multă lume. Pentru că e un pas foarte mare să decizi că 1 an sau 2 ani o să ai pe dinți niște chestii care par incomode, că o să te doară dinții ocazional sau că o să ai mici răni pe buze. Însă vă jur că atâta timp cât ai doctori buni pe lângă tine, care te ajută cât pot ei de mult și care îți răspund la orice întrebare și atâta timp cât ai oameni mișto pe lângă tine care să țină cont de ce poți sau nu poți să mânânci și care nu râd de tine că nu poți să muști dintr-un măr, atunci călătoria asta e mai mult decât interesantă, e chiar plăcută.

3 thoughts on “Por que, Maria? Sau, mă rog… Miriam

  1. Felicitari pentru decizia de femeie matura si pentru … scris!
    Eu mi-am pus aparat la 27, si toata lumea era socata. Cateva luni mai tarziu l-am cunoscut pe Lucian, care m-a placut asa cu dintisori de tabla.
    Important e rezultatul pe termen lung, in cazul meu si al tau, sa nu ne pierdem dintii 🙂
    Astept cu interes urmatoarele articole.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s